Slujeam în Alioș alături de părintele Traian Ungureanu, mai ales la înmormîntări. El era pensionar și la o vîrstă venerabilă, așa că mereu încercam să mă port astfel încît să fie sigur că are parte de respectul meu. Cu timpul și el a trecut de la circumspecție la prietenie astfel încît, la rîndu-i, încerca să se poarte frumos cu mine.
Așa se face că la o înmormîntare cînd ne-am întîlnit la biserică pentru a pleca cu praporii la casa răposatului, conform tradiției, l-am poftit să intre primul în biserică dar el a răspuns:
- Nu, te rog, ești parohul! Tu primul!
Scena s-a repetat proape identic la ieșirea din biserică, la intrarea în voreț (curte), la intrarea în casă, la ieșirea din casă și voreț și la intrarea și ieșirea din biserică fiindcă se ducea răposatul în biserică unde se făcea slujba de înmormîntare.
Eu mă simțeam ușor jenat fiindcă mă temeam ca oamenii în vîrstă să nu-și închipuie că fac pe obraznicul cu părintele și de aceea mereu intru primul așa că, ajungînd cu cortegiul funerar la poarta cimitirului îl poftesc pe părintele să intre primul dar el răspunde automat:
- Nu, nu! Tu ești parohul, tu primul! iar eu, grăbit să nu-i dau șansa să refuze iar, insist ca după atîtea ori în care eu am fost primul, să intre el, de astă dată:
-Părinte, îi zic, măcar aici să fiți dvs primul!
Părintele a răspuns fără să clipească:
-Da, mă! Ai dreptate, așa e normal, să ajung eu primul în cimitir, că tu eșți tînăr!
